Sondaj: Şi-a înscenat Michael Jackson moartea?

Nici nu s-a răcit bine Michael Jackson în sicriu, că au şi apărut teoriile conspiraţiei în legătură cu moartea sa.

Unii spun că ar fi înscenat totul pentru a-şi face publicitate la turneul ce urma să aibă loc în curând. Alţii ajung cu aberaţiile până acolo încât să susţină că se află pe o navă extraterestră împreună cu Hitler, Elvis şi Tupac

Presimt că legendele ce s-au creat în jurul morţii lui Elvis, Bruce Lee sau Kennedy vor fi poveşti de adormit copiii pe lângă cea legată de moartea megastarului Michael Jackson.

Vă propun un sondaj pe această temă:

Michael Jackson a murit!!!?

Starul pop Michael Jackson a murit vineri dimineaţa, ora României, după ce a fost spitalizat la Los Angeles, în urma unui stop cardiac.

Cântăreţul a fost declarat mort de către doctori în această după-amiază, după ce a ajuns la spital în comă profundă.

La scurt timp după aflarea veştii, au început să circule informaţii cu privire la posibilele cauze ale decesului. Una dintre ele face referire la abuzul de analgezice şi la stresul foarte mare la care starul era supus înaintea relansării ultimului său turneu mondial.

Madonna despre moartea lui Michael Jackson:

“De când am aflat, nu mă pot apri din plâns. L-am admirat întotdeauna pe Michael Jackson. Lumea a pierdut pe unul dintre cei mai mari cântăreţi, dar muzica lui va trăi pentru totdeauna! Sunt alături de cei trei copii ai lui şi alături de familie. Dumnezeu să îl odihnească în pace!”

Civilizaţia românească

Eram în tramvai aşteptând să cobor la prima staţie. În faţa mea, două ţărănci cu aere de parvenite. După faţă şi îmbrăcăminte păreau din categoria celor care vând zarzavat în piaţa Obor sau care sparg seminţe la Hala Traian.

Una din ele îi povestea de zor celeilalte, cu un aer degajat, cum îşi face ea toată treaba în casă cu aparatură super performantă şi  ultra tehnologizată. Erau foarte relaxate, cu toate că stăteau exact în dreptul uşii.

Când tramvaiul a ajuns în staţie şi am vrut să cobor, am constatat că ţoapele nu aveau de gând să se mişte de acolo, cu toate că staţia de tramvai era chiar în dreptul intrării de metrou şi o mulţime de oameni din spatele lor voia să se dea jos, iar o mulţime şi mai mare voia să urce.

Puţin ofticat am iniţiat următorul dialog:

Eu: Frumos, frumos v-aţi aşezat! Aşa să faceţi mereu!

Ţăranca: Da’ ce nu ştii să întrebi dacă cobor?!!! (Nu-şi recunoaşte greşeala, nu-şi cere scuze, acuză pe celălalt)

Eu: Păi acolo trebuie să stai???

Ţăranca: Da’ unde vrei să mă aşez, în capu’ tău?!!! (Nu-şi recunoaşte greşeala, nu-şi cere scuze, atacă pe celălalt)

Am încheiat dialogul exprimându-mi public intenţia de a întreţine ceva raporturi sexuale orale cu respectiva şi mi-am văzut de drum.

La metrou, în tren, doi cocalari, cu pantaloni scurţi, raşi pe cap şi în papuci, stau de vorbă blocând tot spaţiul de trecere. Unul din ei, cu faţă de recuperator, poseda şi o burtă care se revarsa generos de sub tricou. Celălalt ţinea sub braţ un pepene verde.

Printre cei doi îşi face loc cu greu un alt burtos, tuciuriu şi ceva mai în vârstă. Le atrage atenţia  că nu este frumos să blocheze drumul. Cel cu pepenele îi răspunde în timp ce îl priveşte pieziş: “Da bă şi care e treaba, mergi mai departe!” (Nu-şi recunoaşte greşeala, nu-şi cere scuze, persiflează pe celălalt)

Din punct de vedere psihologic cele două atitudini mai sus menţionate, a ţărăncii respectiv a cocalarului, ar putea fi catalogate ca egocentrice şi agresive. În termeni populari asta se numeşte nesimţire şi obrăznicie. Pe scurt, cam aşa poate fi rezumată atitudinea cea mai răspândită a românului: “Eu sunt centrul Universului, eu sunt perfect, iar toată lumea trebuie să se învârtă în jurul meu”.

Bookfest 2009

Am dat o fugă pe la Bookfest 2009, astăzi fiind ultima zi. Este prima oară când mă duc, mai precis când reuşesc să ajung, încurajat fiind şi de faptul că anul acesta intrarea a fost liberă.

Am reuşit să găsesc intrarea în complexul Romexpo destul de greu, pentru că este mascată de un imens şantier unde se construiesc două “turnuri gemene”, ce amintesc de cele de la New York, demolate la 11 septembrie 2001, cu oameni cu tot. Poate din cauza asta au lăsat şi intrarea liberă, ca să nu rămână fără vizitatori.

În spaţiul din faţa aleii ce duce spre pavilionul central se vedeau numeroase urme de pneuri de la “drifturile” pe care băieţii şmecheri le fac aici în timpul nopţii.

Evenimentul nu mi s-a părut cine ştie ce. Aveai impresia că te afli într-o librărie ceva mai mare. Aceleaşi cărţi le puteai găsi oriunde în altă parte, cu excepţia poate a reducerilor de preţ care erau între 20% şi 50%. M-am învârtit de câteva ori pe acolo, dar nu am putut găsi toate editurile care mă interesau. Un lucru evident a fost că lumea pleca acolo cu sacoşe burduşite cu cărţi, semn că românii nu sunt chiar un popor de tâmpiţi.

Am intrat şi într-o sală unde îşi susţinea recitalul o formaţie numită “Grimus“. Nu ştiu prea multe despre această trupă pentru că nu mă interesează foarte tare muzica rock a puştilor de azi. Toţi cântă în engleză, se îmbracă cam la fel, arată cam la fel şi cântă cam la fel, imitând nişte formaţii britanice.

Tipii ăştia au fost simpatici pentru că, după ce chitaristul a cântat două măsuri s-a oprit şi a spus: “Scuze, am greşit, o luăm de la capăt!“. Iar după o piesă mai lentă, cântată “unplugged”, solistul vocal a spus în încheiere: “Vă mulţumim pentru răbdare!”

Aş mai fi stat să îi ascult dar nu prea mai aveam timp şi era şi foarte cald în acel spaţiu folosit pe post de sală de concert.

La standul editurii “Sophia” m-am întâlnit cu Ligia Rădulescu, o colegă de facultate, care după cât se pare a lucrat şi duminica. Tot acolo era şi Manuela Golescu, o fostă colegă de la SensoTV, care îşi lansa un CD cu poezie religioasă.

Am făcut câteva fotografii, atât cât se mai poate, pentru că după ce luni, aleşii neamului vor vota modificările la Codul Penal şi Codul Civil, fotografiatul în oraşe va fi pedepsit cu închisoarea.

PS: Manuela Golescu nu m-a lăsat să o fotografiez pentru că era, zice ea, “nemachiată”.

La metrou

De curând m-am mutat cu firma la care lucrez undeva prin Crângaşi. Aşa că sunt nevoit să folosesc şi metroul ca să ajung la serviciu.

Cu ocazia asta am realizat că nu am mai circulat cu metroul de câţiva ani buni. Lucrurile s-au schimbat destul de mult în această lume subterană a Bucureştiului. Staţiile sunt cam la fel, poate cu cu excepţia “plasmelor” cu reclame montate peste tot, automatele cu snacks-uri şi băuturi şi agenţii de pază care bântuie prin vagoane. trenurile sunt ceva mai moderne şi mai mişto. Asta e bine.

Am observat însă două lucruri la oamenii care folosesc acest mijloc de transport:

1. Majoritatea citesc sau ascultă muzică. Sau citesc în timp ce ascultă muzică.

2. Atunci când vrei să cobori, cei de pe peron nu aşteaptă să ieşi din vagon, ci se năpustesc peste tine de parcă ar vrea să te bage cu forţa înapoi.

Concluzia pe care o trag de aici este că oamenii se comportă de parcă cei din jurul lor nu ar exista. Poţi să faci liniştit un infarct la metrou sau să-ţi dai foc şi mai mult ca sigur nimeni nu va sesiza acest lucru.

Mă gândesc că, ori mediul din subteran a afectat creierul călătorilor, făcându-i puţin autişti, ori este vorba de nesimţirea tipic românească, care este concentrată mai mult în acest loc.

Socializăm sau WTF???

Astăzi am susţinut ultimele două examene din acest an: “Conceperea şi elaborarea ziarului” şi “Drept constituţional comparat”. Pentru că am avut ambele examene cu acelaşi profesor, am reuşit iarăşi performanţa să terminăm în două ore în loc de patru, cât era limita de timp.

Prin urmare, având în vedere momentul istoric în care ne aflam şi faptul că am ieşit mai devreme, au apărut diverse idei, cum că ar fi cazul să mergem la un suc, o bere, ceva, la o terasă de prin zonă.

După aproximativ o jumătate de oră, în care am parlamentat, cine merge, cine nu merge, cine are bani şi cine nu, ba că hai să mergem, ba că voi mergeţi sau nu, fiecare a început, pe rând, să-şi dea seama că are altceva de făcut sau nu ştiu ce nu-i convine. Deci unul câte unul au renunţat.Ba mai mult, au mai venit şi controlorii pe tramvai şi au amendat doua tipe, aşa că s-au risipit şi ultimele speranţe.

Problema e că aşa se întâmplă cam de doi ani la facultate. Nu pot să-mi explic alţii cum reuşesc să socializeze în mediile prin care se învârt, pentru că eu unul reuşesc destul de rar să iniţiez sau să iau parte la astfel de acţiuni şi întâlniri în cadru “neoficial”. La noi se porneşte, la început, cu mult entuziasm, după care fiecare consideră că e mai bine să fugă acasă şi să piardă timpul pe messenger. Unii nu au chef nici măcar să vină la examene, considerând că statul acasă şi socializarea online sunt mai interesante.

Culmea e că şi la serviciu, vinerea trecută, s-a întâmplat cam la fel. După ce am aflat că am fost “lucraţi” şi ni se va închide  într-o oarecare măsură “prăvălia”, am avut o iniţiativă spontană să plecăm de la muncă şi să mergem cu toţii la o bere prin centru. Asta mai ales pentru că mulţi dintre noi îşi vor pierde în viitorul apropiat statutul de colegi de serviciu.

Pentru că eu şi alţi câţiva  mai mai aveam ceva de lucru, ceilalţi  ne-au aşteptat vreo 40 de minute, după care fetele, plictisite, au plecat primele. Apoi cei rămaşi au considerat că e mai interesant să înceapă un joc în reţea iar alţii ori nu se simţeau bine ori nu aveau bani.

Când am plecat şi eu în sfârsit am găsit fetele în parc aşteptând venirea restului (??) de colegi. Văzând care e situaţia şi pentru că aveam mult de învăţat pentru a doua zi am renunţat şi eu îndreptându-mă spre casă. Nici azi nu am aflat ce s-a întâmplat, dacă a mai fost cineva sau nu.

După toate acestea mă întreb, oare de ce este atât de greu să socializezi în România?! De ce naiba acest lucru se face doar în bisericuţe foarte mici şi exclusiviste, care se destrama imediat ce intervine ceva care îi separă (plecarea de la locul de muncă, terminarea facultăţii etc) pe indivizii până mai ieri ţinuţi împreună de împrejurări? Dacă în mediul online totul e super tare şi OK, când vine vorba de întâlnirea faţă în faţă în carne şi oase, apar ezitările, temerile, interesele divergente…

Aş vrea totuşi să cred că nu este aşa.

Examene cu peripeţii şi acte pierdute

Astăzi am susţinut două examene, cele mai grele şi mai oribile din această sesiune: “Genurile publicistice radio” şi “Producţia emisiunilor de televiziune”. A fost greu pentru că materialul era destul de amplu şi greu de parcurs, iar subiectele au fost exact cele la care nu mă aşteptam.

Şi asta nu a fost tot, pentru că, din cauză că m-a cam lăsat vederea (trebuie să-mi fac ochelari), nu prea am văzut ce scriu şi a ieşit o varză. Cred că nici eu nu aş înţelege să citesc ce am scris.

Iar ca probă practică am avut de formulat nişte întrebări pentru un interviu şi enunţul unei relatări radiofonice pentru intervalul orar 18:00 – 19:00, de la un eveniment la care am participat. Am avut proasta inspiraţie să aleg un eveniment la care chiar am participat, dar ca fotoreporter amator şi prin urmare nu prea am reţinut nume şi date importante de la acea manifestare. Deci a ieşit varza. Sper să trec!

A existat şi o parte pozitivă, aceea că am terminat cam cu 2 ore mai devreme decât anticipasem. Şi cum ieşeam eu aşa cu entuziasm de la facultate, m-a pocnit o căldura mare pe stradă. Prin urmare m-am grăbit spre casă.

Dar ce să vezi, când cobor mă trezesc că nu am portofelul cu actele la mine!!! Aşa că m-am întors rapid să-l caut în sala de examen, disperat, pentru că acolo aveam şi abonamentul R.A.T.B. fără de care ar fi fost cam dificil să ajung mâine la serviciu.

Ajuns din nou la facultate, cu limba scoasă din cauza căldurii şi a alergăturii, aflu cu stupoare că portofelul cu acte a fost luat de colega care a stat lângă mine, colegă pe care o cunosc doar din vedere, deci nu ştiu cum o cheamă ce telefon are, adresă de e-mail etc.

Normal că am făcut crize de isterie, nemaiţinând cont de faptul că profa se afla încă în sala de examen, iar cei câţiva care încă mai scriau începuseră să vocifereze.

Am aflat de pe grupul de discuţii al facultăţii la cine erau actele, culmea la o colegă pe care o cunosc şi care locuieşte chiar lângă mine. Le-am recuperat cu puţin timp în urmă, dar din păcate am pierdut şi cele două ore pe care le câştigasem pe ziua de azi, plecând mai devreme de la examene.

I-am promis colegei că îi fac cinste după sesiune. Acuma mă apuc de proiecte şi referate că nu am terminat.

Borat vs. Eminem. Glume de prost gust

În ultimul timp serviciul m-a stors efectiv de energie. Am intrat fără speranţă de scăpare în ciclul birou-pat, în care se zbat corporatiştii disperaţi cu n-şpe credite (cu toate că eu nu sunt). Plus de asta am intrat în sesiune, am de făcut proiecte, am examene şi mi-am mai nenorocit şi mâna stângă, încercând să sparg o bucată de BCA la serviciu în timp ce deliram că sunt Chuck Norris.

Aşa că acum fac un mare efort să scriu, cu o mână şi jumătate şi cu ochii lipiţi de somn.

Mă enervează un videoclip care face senzaţie printre indivizii care se plictisesc la serviciu şi se delectează cu tot felul de tâmpenii de pe Youtube. Este vorba despre incidentul de la MTV Movie Awards 2009, în care Sasha Baron Cohen, interpretul personajului Borat, îşi face intrarea în chip de înger homosexual şi aterizează direct în capul lui Eminem punându-i curul pe faţă ca să fie aşa, mai gay.

Unii spun că a fost o eroare tehnică, alţii că a fost o farsă sau o chestie regizată, pentru audienţă. Părerea mea este că a fost un aranjament, o făcătură de prost gust în genul celor de la OTV, Antena1 sau Pro TV, unde persoanje ca Nikita, Oana Zăvoranu, Sexy Brăileanca sau alde Ogică se dau în spectacol pentru a face audienţă.

Aşa că şi la ei e ca la noi! Să nu ne mai turnăm atâta cenuşă în cap că avem cele mai imbecile televiziuni, pentru că peste tot e la fel!

Videoclipul l-au şters ăştia de pe Youtube, aşa că nu am putut să-l mai pun aici. Dar sunt sigur că l-aţi văzut.

Update: A găsit o versiune a filmuleţului pe Youtube. Sper să nu o şteargă prea curând!