Prima pagină > Părerea mea > Religia ca datorie

Religia ca datorie


Cei care încă mai circulă cu mijloacele de transport în comun, cred că sunt familiarizaţi cu imaginea „corurilor de închinători”, care, de cîte ori tramvaiul, troleibuzul sau autobuzul cu care circulă, trece prin dreptul unei biserici, încep, aproape mecanic, să facă semnul crucii într-un ritm furibund.

Uneori, devin chiar comici, atunci când pe traseu sunt multe biserici şi trebuie să repete acest ritual, destul de frecvent.

La prima vedere s-ar părea că suntem un popor foarte credincios, care păstrează cu sfinţenie tradiţia creştină, neschimbată de când apostolul Andrei, a păşit prima oară pe pământul patriei noastre. Toate ar fi minunate, dacă românii ar avea sentimentul religios în suflet şi ar fi copleşiţi cu adevărat de emoţia sacrului şi a măreţiei Mântuitorului.

Dar realitatea e mult mai tristă. Românii se închină des şi respectă cu stricteţe sărbătorile religioase creştine. Asta, în ceea ce priveşte curăţenia de primăvară şi de iarnă a casei, tăierea mielului de Paşti şi a porcului de Crăciun. Dar nu acceptă învăţăturile creştine decât formal şi ca pe o datorie învăţată şi moştenită de la ceilalţi. În suflet şi în faptă nu prea găsim altruismul şi smerenia despre care Iisus ne învaţă în Biblie.

Chiar şi gestul închinării, făcut în grabă în mijloacele de transport, arată că mintea şi sufletul „credinciosului” sunt în cu totul altă parte.

Spre exemplu mulţi se închină aşezaţi cu spatele faţă de biserică, gestul fiind făcut numai pentru că, din experienţa de zi cu zi, ştiu că în momentul respectiv, vehiculul a trecut pe lângă un lăcaş de cult.

Odată, am văzut o scenă în care două gospodine bârfeau de zor pe o a treia, nelipsind nici injuriile la adresa respectivei şi de fie care dată când tramvaiul în care ne aflam, trecea pe lângă o biserică, începeau să-şi facă cruci cu repeziciune, fără să se oprească din discuţia care le acaparase întreaga atenţie.

Religia are o mare influenţă asupra unei naţiuni, menţinând viu spiritul naţional, relaţiile paşnice şi sănătoase între indivizi, sentimentul de siguranţă al cetăţenilor şi oferă sens vieţii individului aflat în căutarea perfecţiunii. Dar practicarea credinţei ca pe o datorie, îndeplinită pentru a ne apăra interesele egoiste, la fel ca atunci când ne plătim impozitele la stat, sau donăm vechiturile de prin casă sinistraţilor, nu numai că este inutilă dar poate avea şi efecte negative pentru generaţiile viitoare.

Categorii:Părerea mea Etichete:, ,
  1. marți 2 Septembrie, 2008 la 9:25 am

    Poate ca ai un spirit de observatie mult prea ascutit😛

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: