Gărâna Jazz 2009 – ziua II

Pentru că ne-am culcat foarte târziu, ziua a doua a început şi ea ceva mai târziu, pe la ora prânzului. Eu oricum m-am trezit mai devreme, dar a trebuit de fiecare dată să mă conformez grupului şi să urmez acelaşi program. Aşa că am început cu masa de prânz la restaurantul hotelului unde eram cazaţi, „Duşan şi fiul„.

După cum spuneam în episodul anterior, personalul de aici nu prea excelează la capitolul politeţe. De exemplu, într-una din dimineţi am coborât cu colegii să bem o cafea. Ospătăriţa a venit să ia comanda şi am avut cu ea un dialog de genul:

– Dumneavoastră ce doriţi?
– O cafea.
– Numai atât?!
– Da.
– Aşa ieftin?!!!

Şi au mai urmat şi alte dovezi de acest gen, de respect şi grijă faţă de clienţi, după deviza „vă convine, nu vă convine, ceva mai bun n-o să găsiţi!”

După masa de prânz am reuşit să fac o escapadă până la un centru experimental de energie eoliană situat pe un vârf ceva mai sus de locul unde ne aflam. Construcţia de pe vremea lui Ceauşescu, făcută se pare de ruşi, este acum în paragină. M-a fascinat încă de la început imaginea celor câteva elice uriaşe cu urme vizibile de rugină cocoţate pe un fel de turnuri de oţel. Asta şi pentru că de felul meu sunt atras de construcţii industriale şi locuri părăsite unde îmi place să fac fotografii.

Am coborât la vale, am trecut peste un pârâu şi am început să urc cu greu, resimţind lipsa condiţiei fizice de altădată. După vreo 10-15 minute m-am apropiat de locul respectiv şi am continuat să fac fotografii în momentele în care soarele ieşea din nori. Mi-am dat seama că pe o rază de câteva sute de metri nu mai există altă formă de viaţă în afară de mine şi insectele care zburdau prin iarbă. De la înălţimea respectivă peisajul arăta cu totul altfel conferindu-mi un sentiment greu de descris în cuvinte.

Pentru că riscam să întârzii la „muncă” am încheiat şedinţa foto şi am grăbit pasul spre hotel. Am ajuns transpirat şi gâfâind şi am apucat vreo 20 de minute de odihnă înainte să plecăm la treabă. Organizatorii au promis că a doua zi a festivalului, 18 iulie, va fi mult mai strictă în ceea ce priveşte derularea programului şi timpul acordat formaţiilor pentru desfăşurare. Asta ca să nu mai păţim ce am păţit cu o zi în urmă.

Am ajuns pe la ora 16, iar programul a început puţin după ora 19. Aşa că am avut ceva timp la dispoziţie să ne pregătim, să mai luăm câte ceva de mâncare sau să mai admirăm puţin „peisajul”. Erau parcă mai mulţi spectatori ca în ziua precedentă şi atmosfera era parcă mai animată. Foarte mulţi timişoreni şi multe femei însărcinate am remarcat printre amatorii de jazz şi de munte. Fumul mititeilor şi al frigăruilor se înălţa de pretutindeni. Publicul, eterogen şi perstriţ era format deopotrivă din tineri, copii, dar şi veterani ai jazzului îmbrăcaţi în stil hippie sau afro-islamist, cu tichiuţa de musulman pe cap şi cu bărbi ala ZZ-Top. Printre vip-uri i-am remarcat pe Alexandru Andrieş, Berti Barbera şi Iulia Frăţilă, care dealtfel a fost cazată la acelaşi hotel ca şi noi. Spre surprinderea mea Iulia Frăţilă era acolo pe post de „vânzătoare de ceaiuri de plante”, drept pentru care nici nu am recunoscut-o de prima dată.

În afară de noi mai erau două echipe de filmare, de la TVT (TV Timişoara) şi de la TVR (Cultural). Operatorului de la TVT îi datorăm profundă recunoştinţă pentru cele două cabluri video împrumutate care ne-au salvat în ultima clipă şi pentru tot sprijinul pe care ni l-a acordat pe parcursul întregului festival. Am observat că, cei din Timişoara, fie aflaţi în echipa organizatorilor, fie de la instituţii de presă, sau simpli spectatori, sunt în general oameni de treabă, modeşti, săritori şi gata oricând să te ajute dezinteresat.

Seara a fost deschisă de formaţia Platonic, condusă de chitaristul Nicu Patoi, avându-l pe Berti Barbera la percuţie şi voce. Au cântat mişto, un fel de jazz-rock cu accente de progresiv, ritmat şi antrenant dar şi elaborat în acelaşi timp.

A urmat Bega Blues Band & Friends, formaţia timişoreană condusă de Bela Kamocsa veteranul blues-ului, fost component al trupei Phoenix. La capitolul friends au fost saxofonistul şi vocalista de la Jazz de necaz. Recitalul a constat dintr-o serie de cover-uri ale unor piese celebre din repertoriul internaţional, dar şi piese originale precum „Blues-ul porcului„.

Punctul forte al serii a fost recitalul susţinut de chitaristul John Ambercrombie care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Omul şi-a făcut treaba aşa cum ştie el mai bine şi a stârnit aplauze şi ovaţii prelungi din partea publicului. A avut şi un bis sau două.

Odată cu lăsarea întunericului, am observat cu îngrijorare cum de după brazi încep să se ridice nori negri, apocaliptici şi ameninţători şi din când în când cerul era luminat de fulgere care prevesteau urgia ce se apropia. Aşa că am improvizat repede nişte huse din bucăţi de plastic şi am alergat la fiecare operator pentru a le distribui. Am reuşit să duc misiunea la bun sfârşit în timp util, chiar dacă în grabă am mai călcat peste vreun spectator mai obosit sau niţel „afumat” care dormea tolănit printre rândurile de spectatori.

Cam pe la sfârşitul prestaţiei lui John Ambercrombie, când Florian Lungu, prezentatorul festivalului, devenit deja celebru pentru bancurile sale, rasiste, cu homosexuali sau porcoase, tocmai lansa faza zilei, spunând că cele 8 zile diferenţă de vârstă dintre Ambercrombie şi Bela Kamocsa sunt cele care fac şi diferenţa, asta în plan artistic vorbind, cam pe atunci, dacă nu mă înşel s-a întâmplat ceva deosebit care mai apoi a făcut vâlvă în presă.

Stăteam în dubiţă şi ateptam cu înfrigurare să înceapă furtuna. La un moment dar am auzit o izbucnire de huiduieli, fluierături şi strigăte indignate dinspre public. De Ambercrombie nu cred că era vorba, pentru că fusese magistral. Iniţial am crezut că a început furtuna şi m-am dus să văd ce se întâmplă. Înconjurată de o mulţime de fotoreporteri, cameramani, încadrată de doi poliţişti şi de SPP-işti, era chiar ea, ministresa de la turism, Elena Udrea, păşind radioasă şi sigură pe ea. O parte din mulţimea furioasă a urmat-o până la sectorul rezervat VIP-urilor unde politiciana s-a aşezat cu încă două persoane oficiale şi a început o conversaţie la o ţigară. Din mulţime s-a auzit o voce care spunea „Băi, ăştia o omoară!”

Nepărând prea interesată de jazz, doamna ministru a mai stat circa 10 minute, atât cât să poată fi fotografiată şi filmată de staff-ul care o însoţea, apoi a pornit cu acelaşi alai, huiduită din plin de public. Speriaţi de posibile incidente, oficialii ce o însoţeau au pus agenţii de pază să rupă un gard de lângă scenă pentru ca Elena Udrea să poată ieşi mai repede din perimetrul festivalului şi să evite contactul cu mulţimea furioasă. A doua zi gardul a fost reparat ca prin minune.

La scurt timp după plecarea „zânei turismului românesc” a urmat ceea ce am numit mai târziu, „blestemul lui Udrea„. Tocmai când ultima trupă a serii, Helge Lien Trio din Norvegia se pregătea să intre în recital, s-a dezlănţuit iadul pe pământ. O furtună puternică care a împrăştiat rapid spectatorii şi a făcut imposibilă continuarea filmării, ne-a ţinut prizonieri în dubiţă timp de aproximativ o oră şi jumătate. Opt persoane, unii dintre noi uzi pînă la piele, alţii cu pahare de vin fiert în mână, am aşteptat să înceteze potopul pentru a putea strânge aparatura şi mai apoi să putem să ne retragem la hotel.

Astfel s-a încheiat pentru noi a doua zi de festival. Am auzit că norvegienii ghinionişti au concertat totuşi în surdină, la două boxe montate ad-hoc pentru câţiva spectatori ambiţioşi care au rezistat furtunii şi orei târzii la care apele s-au retras.