Egoism sau altruism?

Suntem condiţionaţi de la cele mai fragede vârste să credem că egoismul este ceva deosebit de rău, un defect pe care trebuie să-l condamnăm, iar altruismul o calitate umană nobilă care denotă o înaltă spiritualitate.Deşi teoretic lucrurile ar putea sta aşa, o abordare simplistă şi lipsită de nuanţe duce de multe ori la interpretări greşite ale acestor două concepte şi la grave erori de percepţie în societate.

Citeşte mai departe aici.

Mentalităţi care ne fac un popor de căcat

Asta e, n-ai ce să faci!

Este atitudinea fatalist-mioritică în faţa provocărilor vieţii ilustrată atât de bine în balada naţională cu cei trei ciobănei şi oaia vorbitoare. Atitudine de ratat care pierde bătălia înainte ca ea să înceapă. Resemnarea în faţa sorţii este compensată de laşitate şi perfidie. Românul se pleacă în faţa celui mai tare decât el, dar pe la spate, pe căi ocolite, încearcă să se „scoată” cumva.

Mai demult lucram la o firmă unde patronul încălca frecvent drepturile angajaţilor. Mai erau două zile până la Crăciun şi respectivul nu părea să aibă de gând să ne dea salariile. Toţi bombăneau pe la spate, dar nimeni nu avea curajul să-i spună în faţă ce îl doare. Mi-am asumat eu acest risc şi am vorbit în numele colectivului. Cei de faţă în loc să mă susţină au început să mă ironizeze şi să-i ţină partea patronului. Adică ceva de genul, „numai ţie ţi-e foame, nouă nu”. Până la urmă ne-am luat banii înainte de sărbători. Cei care fuseseră laşi şi ironici la adresa mea erau cei care făceau frecvent ciubucuri şi îl furau pe respectivul patron. Exact cum spuneam mai sus!

Merge şi aşa.

Această lozincă face ca produsele româneşti să fie ocolite şi apreciate negativ până şi de cei care le produc, adică de noi. Aşa se face că economia românească nu a scos pe piaţă niciodată produse competitive pe plan internaţional. România este încă una din ţările care trăieşte în special din exportul de materii prime şi de mână de lucru ieftină pentru străini. „Merge şi aşa” este deviza patronilor şi managerilor de la noi care în locul exigenţei şi profesionalismului preferă amatorismul, improvizaţiile şi cârpelile. Din păcate asta este valabil la toate nivelele societăţii în care trăim.

Noi muncim, nu gândim!

Este o mentalitate adânc înrădăcinată în conştiinţa colectivă de perioada comunistă, în care intelectualul era prezentat în toate creaţiile artistice ca un personaj negativ, ca un balast social, un parazit care trăieşte pe spinarea proletarului stahanovist, ce realizează „cincinalul în patru ani”. Că aşa stau lucrurile au dovedit-o, imediat după decembrie 1989, mişcările de stradă sub acestă deviză, care considerau intelectualii cauza tuturor relelor în societate. Aşa este şi astăzi, în toate firmele, companiile şi instituţiile, unde cei care gândesc, care vin cu inovaţii, cu soluţii inteligente, sunt daţi la o parte, pentru a face loc mediocrilor, care folosesc metode învechite, care muncesc prost şi încet, dar… muncesc. Mult şi prost, dar muncesc. „Creierele” pleacă peste hotare unde aduc progres tehnologic în ţările respective, iar noi rămânem în continuare ţară bananieră.

Dacă eu fur mai puţin decât tine, sunt nevinovat.

Aşa gândesc cei care cred că, dacă un parlamentar fură sute de mii de euro, ei pot fura liniştiţi câteva sute, fără ca legea să îi condamne. Este cazul micilor slujbaşi publici, care iau şpagă, al celor care sunt prinşi de controlor în tramvai fără bilet, al micilor găinari care fură de la firma unde lucrează. Toţi aceştia nu îşi dau seama, că un furt, oricât de mic, tot furt rămâne şi dacă toţi procedăm aşa, până la urmă „ne furăm singuri căciula”.

Fiecare e liber să trăiască aşa cum vrea.

Asta ar putea fi adevărat până la un punct. Dacă însă „stilul tău de viaţă” îi afectează negativ pe cei din jur şi contribuie la degradarea societăţii, atunci nu mai este chiar aşa de OK. Libertatea absolută nu există, iar o societate fără reguli duce la anarhie. Acest mod de a gândi, în care nu te interesează ce face cel de lângă tine, a dus la distrugerea simţului comunităţii, la atomizarea societăţii şi la reducerea dramatică a numărului relaţiilor umane autentice, acestea fiind înlocuite cu cele bazate pe ipocrizie, interese şi false altruisme. Totodată valorile naţionale şi tradiţiile au fost date uitării, făcând loc cosmopolitismului, mercantilismului şi consumerismului capitalist.

Aş mai putea să înşir multe astfel de „lozinci” care ne dirijează viaţa zi de zi şi ne pecetluiesc destinele, dar pentru asta ar fi nevoie să scriu o carte. 🙂

Urăsc oamenii sociabili

Sunt de acord că prietenia, altruismul, bunătatea sunt valori umane dintre cele mai nobile, dar nu şi sociabilitatea. Dacă primele trei sunt expresia unei înalte ţinute moral-spirituale, sociabilitatea ţine mai mult de instinct şi de supravieţuirea individului. Sociabilitatea este acea mască strălucitoare şi frumos colorată pe care o punem atunci când ieşim în lume şi vrem să ascundem chipul hidos al unui suflet mărunt, plin de răutate, cu ambiţii egoiste şi meschine.

Sociabilitatea înseamnă făţărnicie, ipocrizie, perfidie, abilitatea de a te face plăcut pentru a-ţi realiza interesele, folosindu-te pentru asta, de cei din jurul tău. Persoana sociabilă este percepută de grup ca o persoană simpatică şi de treabă, numele său aducând mereu lumină pe chipul oamenilor, dar numai atât. Nimeni nu ştie cu adevărat cine este sociabilul, ce gânduri are, ce este în sufletul său cu adevărat. Pentru că el are grijă tot timpul să ascundă aceste aspecte ale fiinţei sale. Toate aceste trăsături sunt bine camuflate prin zâmbete prefăcute, vorbe mieroase, potrivite pe placul audienţei.

Sociabilitatea constă şi într-o serie de mici „atenţii” sau ajutoare „dezinteresate” şi de multe ori nesolicitate, care au mare efect atunci când persoana care le primeşte trebuie să întoarcă serviciul. Pe individul sociabil, care recurge la astfel de tactici, îl costă foarte puţin din timpul şi energia sa, dar avantajele la care speră sunt mult mai importante pentru el

Persoanele sociabile mai pot fi întâlnite sub forma „lingăilor” şi a „pupincuriştilor” în special la locul de muncă sau în politică. Acest mod de viaţă este în România, din păcate, aproape singura modalitate de a avansa în carieră şi în societate.

Aşa că prefer oamenii oneşti, aşa cum sunt şi eu, care te înjură şi îţi spun totul „verde în faţă”, cu sinceritate, decât un blajin, mieros, care îţi zâmbeşte în faţă şi în secunda următoare, când te-ai întors cu spatele, îţi înfige pumnalul.